Vis-motivatie-scuza...

De ce eu…de ce pasta de lut…

Din copilarie m-am indragostit de roata olarului, de obiecte din lut care par a avea o personalitate proprie, un farmec natural si valente nesfarsite de mister si delicatele.

Viata insa nu mi-a purtat pasii pe alei batatorite de mesteri in lut si am ramas doar cu nostalgia si cu visele zburande uneori catre drumul mistic de la  botzul de huma la vasul smaltuit si incondeiat ritalic in culorile vietii si iubirii.

Apoi, tot hoinarind vizual prin lumea handmade am poposit in dreptul unor creatii fascinante prin idee si conceptie, care insa nu ma urmareau asiduu, dandu-mi astfel ragaz sa le uit…

Intr-o zi am primit in dar un calup de pasta de lut de la o persoana draga care imi cunostea «framantarile» pseudoartistice…

A durat ceva timp pana cand nu am mai dat tarcoale curioasa dar si circumspecta, nerabdatoare dar si tematoare materiei primordiale… Insa cand m-am oprit din toate si am deschis aceasta poarta, din momentul primului contact am stiut ca aceasta usa nu se va inchide in veci si ca existenta mea a trecut intr-o clipa intr-o alta dimensiune valorizatoare…

Este un sentiment pe care cuvintele nu il pot cuprinde, oricate ai insira…

Este vorba de un dialog dincolo de timp si spatiu, departe de ordini stiute, o lume in care nu exista decat un om, o bucatica de lut si apoi, ca intr-o piesa cu un singur personaj, regizorul devine actor, actorul devine dirijor si totul continua si dupa ce lutul a capatat forme nestiute anterior. Creatia te traieste daca uiti de reguli, de tipare si te abandonezi visului…

Niciodata nu stiu de la inceput cum va arata finalul temporar. In timp ce ma joc de-a inventia au loc procese interesante, iar eu am invatat sa ofer materiei liberul arbitru, nu sa o inchistez in forme impersonale strangulandu-i visele si menirea. Astfel incat finalul temporar este o perpetua surpriza si bucurie.

Tot pomenesc de finalul temporar al creatiei, pentru ca notiunea de « produs finit » imi este complet antipatica.

O creatie, o inventie se trezeste la viata, apoi se dezvolta continuu, nu ramane incremenita intr-un stagiu intermediar.

In timp, am cochetat si cu alte materii si directii, insa infidelitatea se razbuna aidoma multifunctionalei care de fapt nu exceleaza prin ceva. M-am intors apoi definitiv  la cele stiute, simtite si indragite, cu si mai mare elan si  daruire.

Imi place pasta de lut pentru ca exista atatea tipuri de texturi, granulatii si fatzetari incat poti inventa cam tot ce doresti. Imi place pentru ca lucratul cu ea este o apropiere de natura, prin faptul ca nu intervine coacerea, iar procesul tehnologic este aproape inexistent.

Imi place inventarea aproape ritualica a lucrusoarelor fie ca sunt margele, magnetzei, brose, globuri, cercei, bratari, sau alte cele…

Imi plac lucrurile originale, unice, inventate intr-un moment irepetabil, cu o amprenta de vise, dorinte si povesti care nu poate fi reprodusa.

Cand aud oamenii ca purtarea unei singure sfere de la nefiinta pana in vecinatea maturitatii dureaza cateva zile, privesc ciudat, unii cu admiratie, altii scandalizati de «pierderea» de timp…

Insa atunci cand te joci de-a viata:), nu se face nimic pe banda rulanta si in graba, ci lasi timp lucrurilor : le dai un sens modeland forme si exprimari, apoi le asezi la cristalizat prin uscare, fara a le ignora insa, apoi le incurajezi cu o pelicula de lac satinat pentru a prinde putere, le dai apoi timp sa se obisnuiasca, le incifrezi  cu modele si drumuri felurite, le intaresti in convingerile lor, apoi te sfatuiesti cu ele in ce context se doresc plasate, in ce epoca, aspiratie cromatica, ce poveste poarta, ce vise vor sa dainuie…

Iar cand un set de margele e gata sa isi ia zborul din « incubator », se rupe ceva din tine…nu e insa dragul parintesc, teama de viitor sau obisnuinta, familiarul…Nu este nici gandul ca cineva le va pune capat drumului ori ca nu le va iubi suficent…

Este vorba ca pierzi ceva din tine, ca si cum ai ramane fara fotografiile care iti sunt martori ai trecerii prin viata, este vorba ca te-ai disipat in lucrusoarele maiestrite si te pierzi putin in momentul « instrainarii ».

Insa acest moment se risipeste mai usor daca persoana care devine partasa visului tau se dovedeste a intui cele de mai sus si devine complice tacit la continuarea drumului.

Pentru mine este important ca ceea ce fac eu sa circule, sa bucure, sa implineasca si desavarseasca, de accea aspectul pecuniar nu apare pe lista de prioritati, insa, alaturi de alte fandoseli pot umbri pe moment serile de veselie si joc…

Insa mai trag intunericul de pe o bucatzica de lut si…nimic nu mai conteaza atunci, iar clipa devine aproape palpabila, incarcata de sacru si apoi semnificatie…

Anna - cu dor neostoit si timp ravasit doar in cautari, aflari, visari...